Cuore. Inima de copil

EDMONDO DE AMICIS

Azi e intaia zi de scoala! Ca un vis au trecut la tara, cele trei luni de vacanta! Mama m-a dus azi dimineata la scoala Baretti, ca sa ma inscrie in clasa a III-a primara; mi -era gandul tot la tara si ma duceam la scoala cu inima rea. Pe toate ulitele misunau copii; cele doua librarii erau pline de parinti, care cumparau: ghiozdane, caiete, condeie si, in fata scolii, se gramadise atata lume, incat portarul si politistul abia puteau sa tina oranduiala la poarta. Pe cand stam langa poarta, simtii ca-mi pune cineva mana pe umar; era profesorul meu din clasa a II-a, cel cu parul rosu si zbarlit, vesel, ca de obicei.
El imi spuse: - Va sa zica, Enrico, iata-ne despartiti pentru totdeauna! Lucrul acesta-l stiam si eu, dar cuvintele lui tot ma intristara. Patrunseram cu greu. Domni, doamne, femei din popor, mestesugari, ofiteri, bunici, servitoare: fiecare cu cate un copil de mana si cu certificatele de promovare in cealalta, umpleau sala si scara, facand atata zgomot, incat parea ca intrau la teatru. Revazui cu placere sala cea mare din etajul de jos, cu usile celor sapte clase, unde-mi petrecusem cei dintai trei ani de scoala. Era gloata mare. Profesoarele treceau in sus si in jos. Profesoara mea din clasa I superioara ma saluta din usa clasei sale si-mi zise: - Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. N-am sa te mai vad nici macar trecand!
Si se uita la mine cu intristare...